Cei 5 paşi ai mei spre cunoaştere

 

26 Mai. Azi am o temă aparte de făcut . Subiectul? “5 Licee 5 Muzee”. “Ce impresie aţi avut în urma vizitelor, copii? Nu vă lungiţi, scrieţi exact cum v-aţi simţit voi, bine?” Aşa ne-a spus diriginta noastră. Zis şi făcut! Mă tot gândesc cât de bine ne-am distrat şi cât de atenţi am fost în timpul vizitelor. He he, zâmbesc acum, căci grupa noastră a fost una mai ...glumeaţă, să zicem. Ştiţi cum sunt elevii…se plictisesc repede. Eh, noi am fost o excepţie!

..................................................................................................................................................

Al doilea muzeu care şi-a deschis porţile pentru noi a fost Muzeul Satului. Vă spun sincer că eram cu toţii cam sceptici in privinţa acestui muzeu. Când am plecat spre el, ne priveam plictisiţi. Dar acum, dupa ce l-am văzut, susţin cu bărbia sus şi cu mâna pe inima, că Muzeul Dimitrie Gusti este într-adevăr comoara cea mai de preţ a ţării noastre! Nimic nu-i mai frumos, dupa 6 ore obositoare, decât o plimbare prin Muzeul Satului. El este de fapt un parc destul de mare, încărcat cu multă voie bună. Aleile impecabile, mirosul de iarbă proaspăt tăiată, liniştea deplină şi ciripitul păsărilor te deconectau de huruitul metalic al tramvaielor de afară, de atmosfera apăsătoare şi de căldura toropitoare şi te conduceau prin toate zonele ţării. Zeci de căsuţe reconstruite bucată cu bucată de către oamenii muzeului (dacă o să mă mai întâlnesc cu domnul Dumitrescu, o să-l întreb cum li se spune celor care au reasamblat întocmai căsuţele ce împânzesc muzeul, şi o să vă spun şi vouă), îţi atrag privirea şi te ţin acolo, pe loc, cu ochii pironiţi. Fie la acoperişurile extrem de înalte, fie la intrările joase ce te conduceau sub pământ. Domnul Dumitrescu ne-a povestit pe îndelete istoria fiecărei căsuţe din muzeu şi din când în când mai făcea câte o glumă pe seama părului dumnealui (he he, sper să nu vă supăraţi pe noi!). După cum am scris şi în chestionarul de finalizare, am mai vizitat unul dintre muzee împreună cu prietenii. Ghiciţi voi care! (aici ar fi trebuit să vă fac cu ochiul subtil).

...................................................................................................................................................

În final pot spune că am rămas cu un gust plăcut în urma acestui proiect. Până acum ceva timp, nu ştiam cu ce anume se ocupă ECDL-ul. Acum ştiu. Când venim la şcoală, ni se cultivă acolo, în adâncul sufletului, o sămânţă mică, mică. Sămânţa aia e istoria noastră. Noi, odată cu cunoştinţele acumulate, o udăm şi ea creşte. Dar creşte până într-un punct. Din acel punct, noi trebuie să ne depăşim pe noi înşine şi să vrem să aflăm mai mult, cât mai mult, să facem floarea să crească, să se dezvolte. Dar cum să fie asta posibil dacă noi, în loc să vizităm muzeele care pâna la urmă pentru noi păstrează, restaurează şi întreţin atâtea lucruri şi ne spun “Vezi avionul acela de deasupra ta? Uite, aşa arăta el înainte”, sau “Vezi cum erau răsplatiţi eroii înainte? Nu în bani, ci în medalii!”, noi vizităm cluburile de noapte şi barurile. Uite aşa ofilim singuri floarea şi ajungem să nu mai ştim cine suntem, de unde venim sau cine erau strămoşii noştri şi cu ce se ocupau ei.

Fără să mă mai întind la vorbă, o să spun că ECDL-ul a udat floarea mea, şi pe a ta, şi a tuturor elevilor implicaţi în proiect. Mulţumesc ECDL pentru vizitele la muzeu ce m-au ajutat să mă cunosc pe mine însămi şi să mă simt mândră de ţara mea!

 

Georgescu Crenguţa, clasa a XI - a F, Liceul Teoretic "Ştefan Odobleja"

--------------------