Portret de creator

 

Constantin Niţu şi legământul său de credinţă

Era, cred, vara anului 1992 când l-am cunoscut pe Constantin Niţu. Festivalul căluşului oltenesc de la Caracal mi-a prilejuit la acea dată întâlnirea cu acest om minunat care realizase într-un mod impecabil o expoziţie de port popular. Lucru destul de neobişnuit, mi-am zis atunci, ca un bărbat să fie în stare să mânuiască lucruri atât de fine. Panotarea costumelor era făcută cu multă ştiinţă şi sensibilitate, aşa încât ceea ce se afla expus pe panourile expoziţiei reuşea să-ţi "construiască" o tipologie "primară" a costumului oltenesc, a motivelor cusăturilor şi ţesăturilor şi nu numai atât. Privindu-le în înlănţuirea pe care concepţia realizatorului o stabilise, costumele păreau prinse într-un dans oltenesc.

Ceea ce avea să mă uimească mai târziu şi mai mult a fost ştirea că toate piesele de port popular din expoziţie aparţineau lui Constantin Niţu, că unele făceau parte din colecţia proprie, iar altele erau cusute sau ţesute chiar de el!

În timp, uimirea despre care vorbeam s-a transformat într-o admiraţie cu totul specială, care a dus, mai târziu, către o calaborare statornică.

Cel care a citit până aici aceste rânduri se va întreba, în mod firesc, cine este totuşi Constantin Niţu. Mă refer la puţinii oameni care nu-l cunosc, căci în domeniul artei populare şi-a căpătat un binemeritat prestigiu de-a lungul câtorva zeci de ani de când, cu acul, cu suveica sau cu vorba sa pricepută, creează opere valoroase de artă, de simţire şi mare sensibilitate.

A fost şi este încă profesor de artă populară pentru învăţăceii din judeţul Olt, iar meritele sale într-ale culturii populare, precum şi iniţiativele propuse l-au făcut timp de câţiva ani preşedintele "Asociaţiei Creatorilor Populari din România". Tot pentru merite deosebite pe "tărâmul" culturii populare materiale a primit Premiul Fundaţiei Culturale "Ethnos" şi titlul de membru al Academiei Artelor Tradiţionale.

Şi, în fine, pentru tot ceea ce face, pentru tot ceea ce gândeşte, pentru sufletul său deosebit, i se închină astăzi aceste rânduri, în amintirea întâlnirilor noastre de-a lungul a zece ani, dintre care ultima a marcat într-un mod profund personalitatea sa, cu ocazia sărbătoririi a 550 de ani de la atestarea documentară a localităţii sale natale, comuna Poboru, sat Cornăţelu, din judeţul Olt. Aşadar, în data de 28 iulie 2002, când avea loc amintita mare sărbătoare a comunei Poboru, am sosit pentru a doua oară pe meleagurile creatorului care urma să fie sărbătorit odată cu satul său.

Se spune că fiecare loc îşi are oamenii pe care îi merită. Constantin Niţu este unul dintre cei dăruiţi de Dumnezeu "locului", făcând cinste şi laudă satului său de baştină.

Încercarea de a-l caracteriza ar fi sortită eşecului, căci nu ar putea cuprinde toate atributele sale, îngrădindu-l într-o schemă şcolărească potrivit căreia personajul se caracterizează direct prin faptele şi atitudinile sale şi indirect, prin impresiile altora raportate la personalitatea sa.

Căci Constantin Niţu are şi defectul de a fi peste măsură de modest, aşa încât dacă nu-l iscodeşti nu ai multe şanse să ştii cine este de fapt şi mai ales cum este constuit sufletul său. Pe de altă parte, orice încercare de a-l portretiza comportă riscul de a lăsa pe dinafară unele părţi din bogăţia minţii şi a faptelor sale, căci în timp ele au fost foarte multe şi roditoare. Poate doar un hrisov le-ar putea cuprinde.

Cine doreşte să-l cunoască pe Constantin Niţu la adevărata sa valoare trebuie să-l caute şi "să-l întrebe de vorbă" la el acasă pentru a se convinge de ataşamentul său sincer şi total pentru locul care înseamnă casă în sensul strict, înveşnicit cu urmele strămoşilor săi (în genealogia sa ne semnalează înrudirea cu generalul Magheru). Tot loc sfânt înseamnă pentru acest om satul său, comuna, judeţul, ţara. Pe toate le iubeşte cu o iubire nedisimulată.

Preţuieşte, de asemenea, costumul popular românesc, despre care spune că "prin valoarea sa poate sta în rând cu cele şapte minuni ale lumii, constituind certificatul de identitate al poporului român".

La diferite ocazii, Constantin Niţu poartă costumul de ginere al bunicului său, care, căzut pe front, nu a mai apucat să-l îmbrace la nuntă, numai că nepotul său îl asigură de dincolo de mormânt "să doarmă liniştit că are cine să-i ducă veste".

Bunica Cristina reprezintă un sfânt reper al casei, al sufletului şi al amintirilor acestui vrednic nepot. Ea a fost cea care i-a insuflat dragostea adevărată pentru frumosul "lucru ţărănesc" făcut cu migală.

În casă la Constantin Niţu domnesc liniştea şi ordinea. Totul pare încremenit într-o veche istorie. De cum îi păşeşti pragul simţi că te învăluie un miros de smirnă, ca şi cum un ceremonial religios s-a săvârşit. Icoane vechi străjuiesc liniştea, iar mici lămpi de veghe păstrează în permanenţă lumina pe lucruri. Cât să vezi că în acest "lăcaş de cult" există nu numai cruci, icoane şi tablouri de familie, tratate de artă populară, de istorie, ci şi de colecţii de tot felul încât, la prima vedere, ai crede că de aici multe muzee şi-ar putea procura exemplare rare pentru multe domenii culturale sau ştiinţifice.

Dar cel mai mult m-au impresionat colecţiile de ţesături impecabil aşezate în casă, în lăzile de zestre sau în dulapuri. Pentru a le vedea doar îţi trebuie ore bune, iar pentru a le analiza pe fiecare în parte, zile sau săptămâni întregi.

Sunt lucruri "recuperate" de la oamenii care, fie nu le mai preţuiau, fie că au înţeles menirea aleasă a colecţionarului sau lucruri scoase la iveală din "mormântul unei preotese". Din aceste variante vechi şi valoroase Constantin Niţu a izvodit altele, migălind cusături sau ţesături de o fineţe inegalabilă.

Din tot ceea ce îţi arată creatorul şi "recuperatorul" acestor comori poţi cunoaşte în amănunt specificul fiecărei zone olteneşti, pe generaţii şi pe tipuri diferite de costum, incluzându-le şi pe acelea care "exemplifică" influenţele cu zonele Argeş, Teleorman, Dolj sau Vâlcea.

Ceea ce face fala costumului vechi oltenesc este zăvelca vânătă - lucru foarte rar de văzut chiar şi în muzee. Dar cine doreşte să analizeze atât zăvelca vânătă (cu o vechime de peste 200 de ani), cât şi pe cea vişinie (cu dispunerea orizontală a motivelor) să vină la Poboru. Constantin Niţu i le va arăta şi îi va spune şi "povestea". Îi va vorbi despre tainele simbolurilor, ale motivelor geometrice puternic stilizate.

Costume populare, marame, zăvelci, scoarţe, căpătâie, bete - acestea sunt averile în care crede Constantin Niţu. Şi mai crede într-o izbândă a lumii satului în care, zice el, se va redeştepta credinţa în ceea ce este autentic, popular şi natural.

În lumea noastră zbuciumată, Constantin Niţu este o excepţie care ridică meşteşugul la rang de ştiinţă, care trăieşte racordat la tensiunea unei vieţi ce se hrăneşte mai mult cu dragoste de adevăr, bine şi frumos, decât cu acumulări materiale şi ambiţii nemăsurate.

Constantin Niţu a făcut legământ de credinţă pe viaţă cu arta populară.

 

Cercetător Corina Mihăescu

--------------------